Cand parintii se sacrifica pentru copii
Cand parintii se sacrifica pentru copii
Monica Bolocan, psiholog pentru copii
Auzim destul de frecvent povesti de viata in care cel putin unul dintre parinti si-a sacrificat propriul destin pentru cel al copilului sau. De cele mai multe ori, sunt povesti cu final nefericit: copilul fie nu a apreciat deloc acest efort, fie nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor parintilor sai.
In toate cazurile, copilul pare a purta pe umeri povara sacrificiului parental. Este un sentiment profund de vinovatie, care il face fie sa se revolte, incercand sa scape de aceasta vina pe care nu si-o doreste, fie sa se sacrifice la randul sau pentru a rasplati efortul parintilor sai. Obtinute cu acest pret, fericirea si bunastarea lui sunt stirbe. Daca ar fi intrebat ce isi doreste pentru parintii sai, orice copil ar raspunde simplu: “sa fie fericiti”. Mai tarziu, ca adult, ar da orice sa intoarca timpul si sa-si vada parintii traindu-si viata din plin. Fara sacrificii.
Din perspectiva parintilor care simt ca se sacrifica, efortul lor imbraca forme variate: “muncesc din greu ca sa aiba el de toate”; “tot ce castig investesc in educatia lui, sa ajunga cineva”, “nu mai am timp pentru mine deloc, ma ocup numai de el”, “am facut compromisuri si am inghitit mizerii numai ca sa aiba un tata, sa fim o familie”, “nu mi-am mai cumparat nimic pentru mine ca sa aiba el de imbracat”, “mi-am rupt painea de la gura, sa aiba el ce manca” etc.
In cele mai multe cazuri, este vorba de o confuzie grava. Atunci cand luam decizia de a aduce un copil pe lume, ne asumam obligatia morala si legala de a-l creste si a-i asigura toate conditiile, materiale si emotionale, pentru a deveni un adult cel putin echilibrat. Este o responsabilitate pe viata, si nu un sacrificiu. Pentru a face diferenta, insa, este nevoie de multa maturitate emotionala. In principiu, niciun adult responsabil nu isi spune “hai sa ma sacrific” atunci cand ia decizia de a concepe un copil. O face pentru propria implinire sufleteasca, asumandu-si ca, odata devenit parinte, nimic nu va mai fi cum a fost. Niciodata.
Un parinte care traieste “sacrificandu-se” pentru copilul sau nu poate fi decat un parinte nefericit. Iar regula jocului spune ca parintii nefericiti au copii nefericiti. Fara exceptie! Cu atat mai mult cu cat se asteapta, cumva, sa vada imediat roadele sacrificiului: copilul trebuie sa se comporte intr-un anume fel, sa manance tot din farfurie, sa performeze la scoala pe masura, sa rasplateasca acest efort prin tot ceea ce spune si face, aratandu-si recunostinta. Atunci cand aceste lucruri nu se intampla la nivelul asteptat, se instaleaza dezamagirea. Apar reprosurile de genul: “eu muncesc din greu ca sa-ti fie tie bine, si tu …”, sau “mi-am rupt mie de la gura ca sa ai tu, si tie putin iti pasa” etc.
Acesta este momentul in care parintele se declara, oficial, victima copilului sau, aruncand pe umerii acestuia o povara sufleteasca enorma, pe care niciun copil nu o poate duce. Este o greseala fundamentala in a considera ca, daca iti invinovatesti copilul pentru propria nefericire, acesta va deveni mai responsabil si te va respecta mai mult. Vorbim, de fapt, despre o dovada de egocentrism si o lipsa profunda de maturitate in a intelege ce inseamna sa fii parinte. Nu de putine ori, este doar o scuza pentru propria incapacitate de a-si organiza viata. Copilul creste cu perceptia total gresita ca a fi parinte inseamna sacrificiu, nervi, durere, renuntari, dezavantaje. Judecand asa, cine este, de fapt, victima? Si ajungem, astfel, la povestile de viata cu final nefericit de care vorbeam la inceputul acestui articol.
Singurul sacrificiu pe care copiii il asteapta de la parinti este iubirea neconditionata. Afectiunea, atentia, timpul petrecut impreuna si propria stare de fericire sunt de ajuns. Copiii invata sa fie fericiti de la parintii lor, prin modelul de viata pe care acestia il ofera. Grija si respectul pentru propria persoana, echilibrul vietii personale, micile bucurii ale vietii, pasiunile si hobby-urile noastre sunt ingrediente la care nu trebuie sa renuntam atunci cand devenim parinti. Cu putina vointa, intotdeauna este loc pentru putin din toate.
Sursa: Kidspots